Editura Global Info / Literatură

Ion Creangă

Făt Frumos, fiul iepei

(Basm neterminat)

Amu, cică era odată un om, care avea o iapă. Şi într-o zi vroia omul să bage iapa în ocol, şi ea nu vrea nici în ruptul capului; şi înciudându-se omul pe dânsa începu a o bate. Atunci iapa a sărit peste gardul de răzlogi şi a fugit într-o pădure depărtată. Iapa era a făta şi, peste noapte, a fătat un băiet în loc de mânz, care băiet s-au chemat Făt-Frumos, Fiul Iepei. Şi băiet ca acela nici că mai era altul prin meleagurile acele: era frumos şi creştea ca din apă; cât creştea el într-o zi, altul creştea într-un an. Şi când a împlinit anul, socotind băietul, în gândul său, că-i destul de voinic, s-a dus prin codru şi a chitit un copac care era mai gros, pe care a vrut să-l smulgă din pământ, dar n-a putut.

Văzând el că s-a încurcat în slăbăciune, s-a întors plin de mâhnire la mă-sa şi a rugat-o să-i mai deie încă un an de zile ţâţă. Mă-sa l-a mai lăsat un an de zile să sugă, şi la anul, ducându-se băietul iar în codru la stejarul cu pricina şi umflându-l in braţe, l-a smuls din pământ ca pe o burueană şi l-a zvârlit într-o tihăraie ca pe-o surcică. Apoi, îndată s-a dus la mă-sa şi i-a zis:

— Mamă, de-acum înainte mă duc să-mi caut nişte tovarăşi după gândul meu, ca să fac şi eu vo ispravă în lume.

Şi cum a zis, a şi pornit. Şi mergând el prin codri, de năduh ce era şi de osteneală, a însătat şi nu găsea nicăiri apă să beie; dar tot horhăind el încoace şi încolea, de la o vreme a dat peste un părâu grozav de tulbure.

— Dar aist păcat! Oare ce să fie de vine apa cu mâl în două pe aşa secetă mare? zise Făt-Frumos. Şi mergând el pe scursura părâului, tot în susul apei, ca să afle care-i pricina, numai iaca ce vede un om care năruia munţii, sfărma bolovani în mână, de-i făcea ţărnă, şi apoi îi arunca în părâu. Făt-Frumos, văzând că omul acesta tulbură apa, s-apropie de dânsul şi-l întreabă răstit:

— Mă, da' cu asta ţ-ai găsit de jucat? Pentru ce năruieşti munţii şi tulburi apele?

— Iaca vorbă! Da' ce ai tu? Aista-i meşteşugul meu; nu ştii că mă cheamă Sfarmă-Peatră? Să nu cumva să mai bleşteşti ceva din gură, c-acuş te sfărm şi pe tine!

— Pe mine? Pesemne tu n-ai auzit încă de Făt-Frumos, Fiul Iepei?

— N-am auzit nici de tretinul iepei, necum de Fiul Iepei! zise Sfarmă-Peatră, zâmbind pe sub musteţe.

— Încă te faci a râde? Las' că te fac eu acuş să râzi mânzeşte. Hai la luptă, fârtate, să-ţi arăt eu cine-i Fiul Iepei.

— Bucuros; da' din ce vrei? Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem?

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Fiul Iepei.

Atunci Sfarmă-Peatră, umflându-l pe Fiul Iepei în braţe, l-a izbit de pământ, de-a intrat până-n genunchi. Fiul Iepei se scoală de jos, înşfacă şi el pe Sfarmă-Peatră şi, când îl trânteşte o dată, îl cufundă până-n brâu. Sfarmă-Peatră se scoală de jos mânios şi, când mai apucă o dată pe Fiul Iepei în braţe, îl trânteşte, de se cufundă până subsuori. Atunci Fiul Iepei se scoală şi de jos înfuriet şi, când mai trânteşte şi el o dată pe Sfarmă-Peatră, îl cufundă până-n gât, iute îi iè paloşul şi vrè să-i reteze capul. Sfarmă-Peatră, văzându-se atunci in primejdie, se roagă de iertare şi zice că se prinde frate de cruce cu Fiul Iepei şi-i va da ascultare la tot ce i-a poronci. Făt-Frumos îl iartă şi, scoţându-l din pământ, ii dă paloşul să-l sărute, şi apoi pornesc împreună. Şi mergând ei câteva zile tot prin codru, Fiul Iepei a băgat de samă, pe unde mai mersese el, că copacii, cari erau atunci drepţi, acum sunt strâmbi, şi cei strâmbi, drepţi. Văzând el asta, zice cătră Sfarmă-Peatră:

— Mă, da' oare ce dracul să fie, de copacii aiştia din drepţi se fac strâmbi şi din strâmbi, drepţi?

— Ştiu eu ce bâzdâganie să mai fie şi asta? zise Sfarmă-Peatră.

Şi mergând ei înainte, tot mirându-se de asta, numai iaca ce văd un om care tocmai atunci apucase un copac mare de vârf şi-l strâmba, ca să facă din el o cujbă de pus ceaunul. Fiul Iepei îl întreabă:

— Mă, de ce te-ai apucat tu de sluţit copacii?

— Da' ce ai tu cu asta? Acesta-i meşteşugul meu. Nu ştii că mă cheamă Strâmbă-Lemne şi, de-i mai crâcni ceva, acuş te strâmb şi pe tine.

— Ce-ai zis, să mă strâmbi? D-apoi se vede că tu n-ai auzit încă de Fiul Iepei, Făt-Frumos.

— Nici n-am auzit şi nici nu vreu s-aud, zise Strâmbă-Lemne, îndârjindu-se.

— Apoi, dacă n-ai auzit, hai la luptă, să te fac eu ca s-auzi!

— Bucuros! Asta aşteptam şi eu! Hai! Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem?

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Atunci Strâmbă-Lemne apucă pe Fiul Iepei în braţe şi-l trânteşte de se cufundă până-n glezne. Fiul Iepei, rădicându-se de jos, apucă şi el pe Strâmbă-Lemne. şi când îl trânteşte, se cufundă până-n genunchi. Strâmbă-Lemne se ridică mânios şi, apucând pe Făt-Frumos, îl izbeşte de se cufundă până-n brâu. Atunci Fiul Iepei se rădică şi el furios şi, când apucă pe Strâmbă-Lemne, îl trânteşte de se cufundă până-n gât, scoate iute paloşul şi vrè să-i răteze capul. Dar Strâmbă-Lemne, văzându-se în primejdie, se roagă de iertare, zicând că se prinde şi el frate de cruce cu Făt-Frumos şi-i va da ascultare la tot ce-i va poronci. Lui Făt-Frumos făcându-i-se milă, l-a iertat şi pe acesta, l-a scos din pământ, i-a dat paloşul să-l sărute şi apoi a pornit şi s-a dus împreună cu dânşii la mă-sa. Şi cum a ajuns, i-a zis:

— Mamă, de-acum înainte, rămâi sănătoasă, că eu mi-am găsit tovarăşi şi mă duc cu dânşii în lumea lui D-zeu. Iaca-ţi dau năframa asta, şi când îi vedè trei picături de sânge pe dânsa, să ştii că atunci am murit şi să vii să mă cauţi. Şi cum a zis aceste, a şi pornit cu tovarăşii săi.

Şi tot mergând ei zi şi noapte prin păduri şi codri pustii, într-o târzie vreme au dat de nişte curţi foarte mari şi frumoase. Şi ducându-se ei acolo şi intrând înlăuntru, n-au văzut pe nimene, ci numai o masă întinsă, plină cu fel de fel de bucate. Şi fiind ei grozav de flămânzi, s-au pus să mănânce. Bucatele erau foarte bune şi gustoase, dar nu se pricepeau ei cine să li fi făcut, căci, după cum vă spun, nu văzuse acolo pe nimine. După ce s-au săturat ei bine, au pornit la vânat, şi apoi, în toate zilele, pe vremea aceea, veneau de mâncau domneşte şi iar se duceau la vânat.

Dar, de la o vreme încoace, au băgat ei de samă că bucatele nu mai sunt aşa de bune ca mai înainte şi se mirau ce să fie oare. Şi stând ei pe gânduri, Făt-Frumos zise:

— Fraţilor, mie mi se pare că bucatele aiestea-s pripite, şi trebuie să fie ceva la mijloc. Ia să rămâi tu, măi Strâmbă-Lemne, şi să vezi care-i pricina. Că noi ne ducem la vânat, şi mâne, când ne-om întoarce, să ni dai răspuns.

Şi cum pornesc ei, Strâmbă-Lemne se face o surcică şi se pune sub laiţă. Nu trece multă vreme la mijloc, şi numai iaca ce vede el o pocitură intrând pe uşă: la stat de-o palmă şi cu barba de-un cot, cu capul cât nuca, cu ochii cât talgerele, cu mânele cât fusele, cu picioarele cât drugii şi cu şezutul cât o faţă de arie. Acesta era Statu-palmă-barba-cot, urieşul zmeilor. Şi cum întră pe uşă, o dată iè un topor şi se duce drept la surcică ş-o buchisază bine cu muchea toporului. Pe urmă se aşază la masă: şi-ntr-o clipă linge tot ce era pus pe dânsa. Apoi iese şi se duce, el ştie unde.

Cum s-a dus zmeul, numai iaca se scoboară din pod, printr-un loc tainic, trei zâne frumoase şi repede fac alta bucate, le pun pe masă, şi apoi zânele se fac nevăzute.

Strâmbă-Lemne, stâlcit cum era, vedea de sub laiţă tot ce se petrecea, dar îl luase frica şi nu mai avea nici o putere.

Nu mult după aceasta, iaca vin şi Făt-Frumos cu Sfarmă-Peatră de la vânat. Şi intrând în casă, încep a striga :

— Unde eşti, măi Strâmbă-Lemne?

— Ia aici sunt şi eu, şi, stâlcit ca vai de el, ieşind de sub laiţă, începu să le povestească ce i s-a întâmplat.

Văzând Făt-Frumos că Strâmbă-Lemne n-a făcut nici o ispravă, a hotărât ca să rămâie de pândă Sfarmă-Peatră, iară el şi cu Strâmbă-Lemne au pornit la vânat. Şi cum s-au dus ei, Sfarmă-Peatră se făcu o pietricică şi se puse sub laiţă; şi nu trece mult, şi numai iaca vede intrând pe uşă pocitura de Statu-palmă-barba-cot, care iè toporul, se duce de-a dreptul la petricică şi, după ce-o buchisază şi pe dânsa bine, apoi să pune la masă şi mănâncă. După ce s-a săturat, a ieşit şi s-a dus în treaba lui. Iacă zânele iar se coboară, fac iute alte bucate, le aşază pe masă şi apoi iarăşi se fac nevăzute.

Când se întorc Făt-Frumos şi cu Strâmbă-Lemne de la vânat, găsesc pe Sfarmă-Peatră stâlcit ca vai de el. Il întreabă ce-a văzut. Dar n-a spus nici el mai mult decât tot ceea ce spusese şi Strâmbă- Lemne.

— Măi! da' ticăiţi mai sunteţi, zise Fiul Iepei. Degeaba vă mai lăudaţi voi cu strâmbatul lemnelor şi cu sfărmatul petrilor, dacă n-aţi putut prinde o onànie ca aceea şi nişte femei. Ia să rămân eu acum, şi duce-ţi-vă voi la vânat, să vedem ce are să fie.

Atunci tovarăşii lui pornesc, iară Făt-Frumos se face un paloş şi se pune în cuiu după uşă. Nu trece mult la mijloc, şi iaca Statu-palmă-barba-cot vine cu o falcă în ceriu şi cu una în pământ, şi cum întră pe uşă, Făt-Frumos sare iute din cuiu, apucă pe Statu-palmă-barba-cot şi, scoţându-l afară, îl duce la un copac gros, pe care crăpându-l de-a lungul cu paloşul, îl bagă pe Statu-palmă cu barba în crăpătură, şi apoi scoţând paloşul, copacul se strânse la loc, şi pocitura rămase prins cu barba în copac. Apoi Făt-Frumos, întorcându-se în casă, se sui prin locul tainic ca să prindă zânele. Ele, cum l-au văzut, au vrut să fugă, dar n-au avut când, căci Făt-Frumos ca fulgerul a fost lângă ele şi le-a prins. Tocmai atunci iaca intră şi tovarăşii lui.

— Ei, ei, măi fraţilor, iaca cine ne făcea nouă bucate, ş-apoi încă să vedeţi cine mânca pe cele bune. Să stăm mai întăi la masă, şi apoi vă voiu arăta eu ce face frumuşelul oaspete.

Se pun cu toţii la masă şi, după ce ospătează in ticnă, apoi se scoală şi se duc la copac. Dar, când colo, văd că copacul era smuls din pământ. Se uită ei in toate părţile şi numai iaca Fiul Iepei zăreşte pe Scaraoschi suindu-se în văzduh cu copacul atârnat de barbă...

— Ei, las' că oiu pune eu vrodată mâna pe tine! strigă Făt-Frumos înfuriet. Iară Statu-palmă-barba-cot răspunse:

— Să ne întâlnim la gura iadului de-acum într-un an, şi cum au zis, nu s-au mai văzut.

După asta, Făt-Frumos a luat de soţie pe zâna cea mai mică, care era cea mai frumoasă din toate. Pe cea mijlocie o dădu de soţie lui Sfarmă-Peatră, iar pe cea mai mare, lui Strâmbă-Lemne.

La săptămâna după ce s-au însurat ei, Făt-Frumos şi cu tovarăşii săi fiind duşi la vânat, au venit la dânşii acasă trei fii ai lui Statu-palmă-barba-cot, au furat zânele, s-au făcut nevăzuţi cu dânsele şi le-au luat lor de neveste. Şi când s-au întors Făt-Frumos şi cu ai săi de la vânat, iè neveste, dacă ai de unde! Nu se pricepeau ei unde să fie! Şi văzând că nu mai vin de nicăiri, au început să le caute peste tot locul, dar negăsindu-le, se puseră pe gânduri, şi îndată îi veni în minte lui Făt-Frumos că Urieşul Zmeilor trebuie să-i fi făcut şotia. Şi aşa s-a hotărât Fiul Iepei să plece numaidecât la gura iadului, ca să întâlnească pe Statu-palmă-barba-cot. Şi luându-şi tovarăşii, au pornit. Şi mergând ei cale lungă să li-ajungă, au trecut peste nouă mări şi peste nouă ţări, călcând codri şi pustietăţi îngrozitoare. Şi, în sfârşit, după multă trudă şi primejdii, pe care numai nişte voinici ca dânşii au putut să le înfrunte, au ajuns la gura iadului tocmai în ziua când se împlinise anul de când Statu-palmă-barba-cot scăpase din mânele lui Făt-Frumos cu copacul atârnat de barbă. Statu-palmă-barba-cot îl aştepta afară cu toată oastea lui, care era câtă frunză şi iarbă, de nu mai încăpea pe locurile acele.

Făt-Frumos, văzând atâta amar de oaste, întrebă pe Strâmbă-Lemne cât poate să taie. Strâmbă-Lemne răspunse că poate să taie până ce va ajunge sângele la brâu, şi atunci moare şi el.

— Dar tu, Sfarmă-Peatră, ce putere ai?

— Eu pot să taiu până ce va ajunge sângele subsuori, şi atunci moriu şi eu.

— Dar tu, măi Făt-Frumos, cât poţi tăiè? întrebară ceilalţi.

— Apoi eu pot să taiu până deasupra capului, cât oiu putè ajunge cu vârful paloşului, şi până ce-a trece sângele de-un cot deasupra paloşului, ş-apoi atunci moriu şi eu.

— Dacă-i aşa, încep eu, zise Strâmbă-Lemne, Ş-odată şi-ncepu a tăiè la zmei, de-i potopea şi când sângele ajunse până la brâu, Strâmbă-Lemne căzu jos şi muri.

Atunci Sfarmă-Peatră începu a tăiè înainte, până ce ajunse sângele subsuori, şi apoi căzu şi el mort.

Venind acum şi rândul lui Făt-Frumos, începu şi el a tăiè înainte, până ce s-a rădicat sângele de un cot mai sus de vârful paloşului, şi atunci numaidecât căzu şi el mort.

În acest timp, numai iaca să şi arată pe năframă cele trei picături de sânge despre care spusese Făt-Frumos mâne-sa, când a pornit de acasă. Şi cunoscând iapa că acesta este semnul perderei fiului sau, a şi pornit în grabă să-l caute. Şi fiind ea năzdrăvană, după multă trudă şi căutare, l-a şi aflat; şi împrăştiind sângele cu picioarele, suflă asupra fiului său, şi atunci el a înviet. Şi deschizând ochii şi văzând pe mă-sa lângă dânsul, zise:

— Doamne, mamă, Doamne! din greu mai adormisem...!

— Dormeai tu, fătul meu, mult şi bine, dacă nu eram eu să le înviez, dragul mamei.

— Mamă, înviază încai şi pe Sfarmă-Peatră, care s-a luptat voiniceşte alăture cu mine şi n-a jignit până acum întru nimic frăţasca noastră tovărăşie, căci nu mai pot trăi fără de dânsul. Ea se înduplecă de rugăminţele fiului său, suflă şi asupra lui Sfarmă-Peatră şi-l învie şi pe dânsul.

— Dar pe Strâmbă-Lemne, mamă, ai să-l laşi pentru veşnicie să zacă fără suflare în noroiul acest de sânge închegat? Înviază-l şi pe dânsul, căci şi el, sărmanul, ş-a pus viaţa în primejdie pentru sfânta noastră tovărăşie.

Atunci mă-sa oftă şi zise:

— Dragul mamei, drag! eu am avut numai trei suflete şi dacă l-oiu mai da şi pe acesta, cu ce mai rămân? Atunci trebuie să moriu!

— Mamă! zise Făt-Frumos, d-ta eşti de acum bătrână; dă şi sufletul acesta lui Strâmbă-Lemne, şi ţ-oiu face o îngropare frumoasă, iară mormântul ţi l-oiu acoperi cu flori.

Atunci iapa, înduioşată de cuvintele fiului său, suflă şi asupra lui Strâmbă-Lemne, care pe loc învie, iară ea şi căzu jos, moartă! Făt-Frumos o îngropă după făgăduinţă şi-i presură flori deasupra mormântului.

După aceasta făcură ei un hârzob, cu care să-şi deie drumul în iad, pentru a-şi căuta nevestele, căci numai în iad nu le căutase, şi tocmai acolo trebuiau să fie.

Şi cum mântuiră ei de făcut hârzobul, Făt-Frumos zise lui Strâmbă-Lemne să-şi dea el mai întăi drumul şi, dacă nu va putè suferi să ajungă până jos, să scuture tare de hârzob, şi atunci ei îl vor trage afară. Strâmbă-Lemne se şi pune în hârzob, şi tovarăşii lui încep să-l sloboadă, cu încetul, dar nu ajunge până pe la jumătate şi şi scutură de hârzob. Atunci tovarăşii traseră hârzobul afară, şi, întrebând pe Strâmbă-Lemne de ce a scuturat, el spuse că se cutremura iadul de şuierături şi urlete îngrozitoare, „de m-am spăriet”.

Atunci Făt-Frumos hotărî ca să se scoboare Sfarmă- Peatră, care se şi puse în hârzob, zicând ca să-l scoată şi pe dânsul când va scutura. Şi dându-i ei drumul, când a ajuns pe la jumătate, a început şi el a scutura. Atunci tovarăşii lui îl scoaseră afară, şi, întrebându-l de ce a scuturat, a spus şi el tot aceea ce spusese şi Strâmbă-Lemne.

Văzând Făt-Frumos că tovarăşii lui sunt aşa de fricoşi, se hotărî să se coboare el singur şi li spuse că lui, de ce va scutura mai tare de hârzob, de ce să-i dea drumul mai afund; şi când nu va mai scutura de fel, să ştie ei că el a ajuns jos şi că să-i aştepte acolo până ce se va întoarce cu zânele. Şi cum a zis, s-a şi pus în hârzob, iară tovarăşii lui au început să-i deie drumul. Şi de ce scutura el mai tare, de ce-i dădeau şi ei drumul mai afund, până ce, în sfârşit, a ajuns în fundul iadului. Ajungând aici, se mai odihni puţin şi apoi porni să caute nevestele. Şi tot mergând el înainte, iaca vede nişte curţi mari, şi, apropiindu-se de dânsele, numai iaca ce dă de zâna cea mai mare, care spăla nişte cămeşi la fântână. Cum se văzură, se îmbrăţoşară şi, întrând în casă, Făt-Frumos întrebă pe zână că ce putere are zmăul ei şi unde se află el acum. Ea spuse că-i dus la vânat şi, când se întoarce, zvârle buzduganul de trei mile de loc şi izbeşte drept în poartă, din poartă în uşă, şi din uşă se pune în cuiu, şi atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, cum îs mai bune de mâncare. Şi cum vorbeau, se şi aude buzduganul izbind în poartă, din poartă în uşă, şi din uşă se pune în cuiu. Atunci zâna, spăimântată, zise lui Făt-Frumos: Fă-te ce te-i face, că te prăpădeşte zmăul!

— Da' că doar n-am înviet eu din morţi, ca să mai mor şi de mâna unui câne de zmău! Ş-odată iè buzduganul din cuiu şi-l zvârle înapoi de şese mile de loc şi apoi iesă în calea zmăului, punându-se de pândă sub podul de aramă, care se afla la poarta curţei.

Zmăul, văzând că buzduganul trece înapoi pe la urechea lui cu atâta putere, oftă şi zise: Măi, da' grei oaspeţi trebuie să mai fie la mine acasă! Apoi, întorcându-se după buzdugan, îl ia şi porneşte spre casă. Şi, când la podul de aramă, calul zmăului începu a forăi şi a da înapoi. Atunci zmăul dădu pinteni calului şi zice: De! cal zălud, mânca-ţ-ar corbii carnea şi lupii oasele! că doar ştiu că nu-i Fiul Iepei, Făt-Frumos pe aici.

— Ba, dacă îl cauţi, îl găseşti şi pe aici, răspunse Făt-Frumos, ieşind de sub pod. Aşă-i că mi-ai încăput in gheare, cine de zmău ce eşti! Gândeai că nu te-oiu găsi? Hai la luptă, să te învăţ eu cum să mai furi nevestele altora!

— Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem? zise zmăul.

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Şi descălecând zmăul, s-apucară la luptă şi se luptară ei o zi de vară până-n sară, şi, pe la asfinţitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmău şi-l lăsă mort la pământ, după care îl hăcui în bucăţi cu cal cu tot, făcând dintr-înşii două grămezi. Apoi întră in casă şi spuse zânei că a scăpat-o de zmău şi să fie gata de drum, când se va întoarce pe acolo, căci el se duce să scape şi pe celelalte surori ale sale de la cânii de zmei.

Zâna îl îndreptă încotro să apuce, ca să găsască mai degrabă pe soră-sa cea mijlocie, şi Făt-Frumos, fără multă zăbavă, îşi luă ziua bună şi porni. Şi mergând el încotro îi arătase, pe la amează iaca vede nişte curţi şi mai frumoase decât cele dintăi. Şi apropiindu-se de dânsele, dă şi de zâna cea mijlocie, care şi ea tocmai spăla nişte cămeşi la fântână. Cum se văzură amândoi, se îmbrăţoşară. Şi intrând în casă, Făt-Frumos întrebă pe zână ca' ce putere are zmăul ei şi unde se află el acum. Ea răspunse că-i dus la vânat şi, când se întoarce, zvârle buzduganul de şese mile de loc şi izbeşte în poartă, din poartă în uşă, şi din uşă se pune în cuiu. Şi atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, cum îs mai bune de mâncat. Pe când încă vorbeau ei, se şi aude buzduganul izbind în poartă, din poartă in uşă, şi din uşă se pune în cuiu. Atunci zâna zise înspăimântată:

— Ascunde-te, Făt-Frumos, că, de te-a găsi zmăul aici, te face mii şi fărâme.

— Ba l-oiu fărma eu, cum am fărmat şi pe cânele de frate-său, zise Făt-Frumos, care şi ie buzduganul din cuiu şi, ieşind afară, îl zvârle înapoi de 12 mile de loc. Şi apoi iese în calea zmăului, punându-se de pândă sub podul de argint de la poartă.

Zmăul, văzând că buzduganul său trece înapoi cu atâta putere, suspină şi zise: Da' grei oaspeţi trebuie să mai fie acasă la mine, de vreme ce mi-au trămis buzduganul înapoi! Apoi, întorcându-se şi el după buzdugan, îl ie şi porneşte cu dânsul spre casă. Când la podul de argint, calul zmăului începe a sări în două picioare, a forăi şi a da înapoi. Atunci zmăul înfuriet ii dă pinteni şi zice: De! cal nebun, mânca-ţ-ar corbii carnea şi lupii oasele! De ce te temi? Că doar ştiu că nu-i Făt-Frumos, Fiul Iepei, pe aici!

— Ba, dacă-l cauţi, îl găseşti şi pe-aici, răspunse Făt-Frumos, ieşind de sub pod. Aşă-i că mi-ai încăput in labă, câne de zmău ce eşti? Hai la luptă, să te-nvăţ eu cum să mai furi nevestele altora!

— Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem? zise zmăul.

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Şi luându-se la luptă, se luptară ei două zile de-a rândul, şi a doua zi, tocmai pe la asfinţitul soarelui, FătFrumos biruieşte pe zmău şi-l taie in bucăţi cu cal cu tot, de face dintr-înşii alte două grămezi.

După aceea se duce în casă şi spune zânei că a scăpat-o şi pe dânsa de cânele de zmău şi că să fie gata de drum, pe când se va întoarce pe aici, că el se duce să scape şi pe nevasta lui de cânele de zmău, cel mai mare. Zâna îl îndreptă încotro să apuce, ca să găsască mai degrabă pe soră-sa cea mică. Şi Făt-Frumos, fără multă zăbavă, îşi iè ziua bună şi porneşte. Şi mergând el încotro îi arătase, pe la prânzul cel mare iaca vede nişte curţi mult mai frumoase decât cele ce văzuse până acum. Şi apropiindu-se de dânsele, numai iaca ce vede şi pe iubita lui soţie, care tocmai acum ghilea şi ea nişte pânză la fântână. Cum se văzură amândoi, se îmbrăţoşară, cu ochii înecaţi în lacrămi, şi, întrând în casă, Făt-Frumos întrebă ca' ce putere are zmăul ei şi unde se află el acum.

Ea spuse că-i dus la vânat şi, când se întoarce, zvârle buzduganul de 12 mile de loc şi izbeşte-n poartă; din poartă-n uşă, şi din uşă se pune în cuiu. Şi-atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, cum îs mai bune de mâncare. Şi când spunea ea acestea, se şi aude buzduganul izbind în poartă, din poartă în uşă, şi din uşă se pune în cuiu. Atunci zâna, cuprinsă de spaimă, îmbrăţoşază pe Făt-Frumos şi-i zice: Fă-te ce te-i face, că, de te-a găsi zmăul aici, te prăpădeşte!

— Ba l-oiu prăpădi cu, cum am prăpădit şi pe cei doi câni de fraţi ai lui. Ş-odată şi iè buzduganul din cuiu şi-l zvârle înapoi de 24 de mile de loc, şi apoi iesă în calea zmăului, punându-se de pândă sub podul de aur de la poartă.

Zmăul, văzând că buzduganul său trece înapoi cu atâta putere, zise îngrijit: Măi, da' grei oaspeţi trebuie să mai fie la mine acasă, de s-a întors buzduganul înapoi cu atâta putere! Apoi, întorcându-se după buzdugan, îl ia şi porneşte cu dânsul spre casă. Şi, când la podul de aur, calul zmeului începe a sări, a forăi şi a da înapoi. Atunci zmăul dă pinteni calului şi zice: De! cal nebun, mânca-ţ-ar corbii carnea şi lupii oasele! că doar ştiu că nu-l Fiul Iepei, Făt-Frumos pe aici.

— Ba, dacă-l cauţi, îl găseşti şi pe-aici, răspunse FătFrumos, ieşind de sub pod. Aşă-i că mi-ai încăput în labă, câne de zmău ce eşti? Hai la luptă, să te-nvăţ eu cum să mai furi nevestele altora!

— Din luptă să ne luptam, ori din săbii să ne tăiem? zise zmăul.

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Şi luându-se la luptă, se luptară ei trei zile şi trei nopţi de-a rândul. Şi a treia zi pe la amează, când ardea soarele mai tare, încă luptându-se ei, de aprinşi ce erau, din gura lui Făt-Frumos ieşea o pară verde, iară din gura zmăului ieşea o pară roşie; şi tocmai pe atuncea trecea pe deasupra lor un vultur. Zmeul, cum îl vede, zice:

— Vultur, vulturaş! Du-te şi adă două picături de lapte, una rece şi una caldă; pe cea rece toarn-o pe mine, iar pe cea caldă toarn-o pe cânele ist de Făt-Frumos, că ţ-oiu da un hoit să mănânci.

Atunci Făt-Frumos îi zice şi el:

— Vultur, vulturaş! Du-te de adă două picături de lapte, una rece şi una caldă; pe cea rece toarn-o pe mine, iar pe cea caldă, pe cânele ista de zmău, că ţ-oiu da şese hoituri să mănânci.

Vulturul, cum aude aceasta, alergă iute şi-ntr-o clipă aduce cele două picături de lapte: pe cea rece o toarnă pe Făt-Frumos, de se răcoreşte, iar pe cea caldă o toarnă pe zmău, de se aprinde şi mai tare. Şi atunci Făt-Frumos birui pe zmău, scoase paloşul şi-l tăie în bucăţi cu cal cu tot, de făcu dintr-înşii iar două grămezi. După aceasta întră în casă şi spuse nevestei lui că a scăpat-o şi pe dânsa. Apoi, luând-o cu dânsul, se duse pe la celelalte surori, le luă şi pe ele şi apoi cu toţii se duseră la gura iadului. Hârzobul era scoborât, şi Făt-Frumos scutură tare de el, ca să dea de ştire tovarăşilor lui că a sosit. Apoi punând zânele câte pe una în hârzob, tovarăşii le traseră afară. Venind acum rândul să scoată şi pe Făt-Frumos, el, care era năzdrăvan, ştia că tovarăşii lui vreu să-l peardă, şi de aceea, în loc să se puie el, puse un bolovan mare în hârzob, şi tovarăşii începură a-l trage afară, dar, când ie la jumătate, fraţii lui de cruce îi dădură drumul cu hârzob cu tot, socotind că de acum înainte l-au prăpădit.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA